Paienjenii, umezeala, lipsa luminii, liliecii si sufocarea din primele adaposturi ale oamenilor sunt continuate ca un arhetip in noile habitaturi. Privesc in jurul meu. Nimic nu s-a schimbat. Traim si ne comportam tot ca in pesteri. Suntem ceea ce suntem ca expresie a mediului in care baltim de milenii.
Doar anotimpurile raman aceleasi. Dar noi nu putem intervenii in ciclicitatea lor....
Acum este o toamna tarzie. Are acelasi fantastic mozaic de culori si de arome asa cum l-a avut anul trecut si din totdeauna. Sunt amintiri ancestrale.
Traiesc si recunosc toate anotimpurile. Mare parte din mine este in simbioza cu natura. Eu i-am oferit neconditionat naturii cea mai mare parte de suflet. Natura mi-a oferit frunzele moarte, seninul cerului, puritatea zapezii si florile de cais.
Fiecarei sinucideri ale naturii ma aliniaz si fac acelasi lucru. De patru ori pe an. Suntem chit.
Sunt atat de singur si atat de insingurat incat cel mai bun prieten si confident al meu este tiuitul din urechi. Am la activ zeci de nopti de insomnii. Este plata ce trebuie sa o fac pentru un maruntis de zile din viata asta. Sunt constient de situatie dar nu sunt si calau. Nu am voie si nu vreau sa trag pe nimeni dupa mine.
Te conjur sa ma lasi sa-mi duc singur crucea. Este intelegerea mea cu Divinitatea. Bucati din sufletul meu pentru bucati de anotimpuri. Inima nu se primeste. Asi fi avut pentru schimb din belsug.
