Pe hartie (sau on line asa cum ne-am cunoscut) durerea si bucuria implinirii ramane la fel de chinuitore in transpunere. Trecutul, prezentul si viitorul sunt parte contiunua din fractura sufletului mau.
Trecutul, prin ce am experimentat, prezentul prin ce masti folosesc, viitorul prin ce Dumnezeu binevoieste a ma binecuvanta.
Ma simteam un suflet inexpugnabil, catarat pe munti de iserupism, pe un bazalt de verticalicate, protejat de toate tentatiile pamantene...Nu am crezut! Nu am crezut ca cineva ma poate ravasii. Dar, s-a intamplat. Am cedat. Nimic din ceea ce rationalul ma indemna sa fac, din stropul de luciditate ce mai activa in neuronii proprii, nu a fost capababil sa se activeze. AM CEDAT! Incerc astazi sa fiu lucid si sa ma exprim coerent.
Marturisirile si acceptarile sunt initial, anestezicele moralitatii. Cat de simplu este sa sa te ascunzi in spatele sarpelui moralitatii... de acolo vine anestezia lui...O simpla spovedanie in on-line crerdem ca ne salveaza dar acest lucru nu este adevarat. Eu sunt un fricos in fata inefabilului, in fata inevitabilului.
Nu ducem spre dezastru. Ne este frica de esecul personal, ne este frica pentru ca fiecare din noi, la bucata, suntem personalitati puternice si nu cunoastem infrangerea. Adevarat.
Oamenii sunt egoisti si rationali. Adevarat.
Cu ceva timp in urma eu am decis ca intre noi, eu sa fiu doar rational. Asa credeam. A fost un fake...
Recunosc ca slabiciunile omenesti m-au orbit, m-au facut sa nu vad nici pana la copita magarului. NU AVEAM VOIE SA INCLIN STEAGUL... A fost impotriva tuturor legilor.....
A pilota constient spre implozie este sinucidere inutila. Acum un veac iti spuneam ca ma indrept spre un zid cu peste 200km/h si sunt constient de ce fac. Nu m-ai atentionat cat de periculos si dureros poate fi. Tu ai fost constienta de ce faci?
Descatusarea nelinistilor constiintei meteorice in esenta pura este suparatoare, si numai proiectia imaginatiei ne reliefeaza caducitatea constructiilor acesteia. Dealtfel eroarea troneaza peste tot, dar ea nu este supatatoare cand isi are radacina in inchipuire, in locul unde omul isi cauta amagirile. Natura ne impinge sa ne explicam dar explicatiile ne indeparteaza de realitate apropiindu-ne de neputinta. (P. Tutea)
Fug, fug, fug.
Acest maraton perpetuu ma tine in viata.
"E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să ma uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma”.Nichita Stanescu"
RăspundețiȘtergereNichita este un un reper al boemei romanesti. Stiai ca nu avea clanta la usa?
Ștergere"Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele… ».”Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-pamant-de-ce-a-murit-nichita-stanescu/
Si-a creat propriu univers de libertate de la care nu a vrut sa renunte.
I se mai atribuie si urmatoarele vorbe: " Prietene, cand vei avea nevoie de mine, ma vei gasi aici, si la noapte si la somn, acum merg sa mai nasc un vers, pe care tot tie ti-l dau prietene"
Iti multumesc Nichita...
Am iubit libertatea lui si curajul de a trai fara prejudecati si spiritul liber si talentul si mintea lui si acum iubesc creatiile lui prin care razbate dorinta de a trai in eternitate. Din cauza asta imi este atat de drag Nichita, pentru ca a descatusat niste lanturi din care noi nu am putut si nu putem iesi niciodata...A iubit viata si s-a agatat de fiecare clipa ca s-o transmita si altora. Nu conta cat este de bolnav sau ce vicii a avut a contat doar...CA A FOST LIBER IN GANDIRE si a facut totul SA TRAIASCA ASA CUM SI A DORIT..!!!
RăspundețiȘtergereSă-ți spun ce ți-am mai spus... parcă am obosit...
RăspundețiȘtergereÎn închisoarea asta, răstignit,
mă chem din toate universurile ce le-am părăsit,
din toate carcasele din care te-am iubit
mă strâng în avatarul ăsta vremelnic şi plăpând,
mă chem ca să-mi dau timp să nu te uit...
În lumea asta pe care Enlil a construit-o strâmb,
Căzut, am decăzut în chip cioplit,
m-am posternat egregorului şi m-am umilit
şi mi-am cântat povestea, menestrel
şi orb, am vrut să fiu Enlil la rândul meu...
Uitat-am prima mea cădere şi focul l-am uitat şi cine sunt
şi mierea nemuririi, în cădere, schimbat-o-am pe gustul de pământ...
Mi-e scârbă să respir aici, mă doare,
am obosit paşii să mi-i urmez
dintr-o carcasă-n alta trecătoare,
să te găsesc, să te vânez...
Pe orizontul nopții-mi caut viitorul
în semnele pe care mi le-am aprins să le citesc,
Şi-mi împletesc în vorbe dorul de tot ce e nepământesc...
Îți spun povestea asta în cuvinte simple...
Poate-o citești... sau poate... nu-
gândul mi-l las în gând să mi-te-alinte,
gândul pe care mi-l auzi doar tu....
Ochiul luminii umbrelele îşi plânge
şi parcă-aud râzând de mine chintesența...
Din timp, din spații-n întuneric mă voi strânge
să te găsesc aici şi să-mi reconstruiesc arzând vulcan, omniprezența!
Priveşte-mă în Sud, e focul meu arzând-
Hebronul, fost-a prima mea cădere...
Inima-ți bate şi o simt bătând,
vibrația care mă chemă-n straiul de pământ,
să o găsesc, să îi răspund... din nou să-mi dea putere.
Căzut, am decăzut şi iar m-am ridicat
şi flagelant, căzut-am iarăși în păcat-
cu straiul de pământ purtat pe dos m-am îmbrăcat
şi te-am iubit şi te-am urât şi te-am uitat
şi-am învățat să supraviețuiesc...
Respir, mă doare tot ce-i omenesc
Şi... încă te urăsc.. şi...încă te iubesc!
Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
RăspundețiȘtergere- Dacă ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani… iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc… şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie? Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.
Octavian Paler, Interviu cu Dumnezeu