Clanul din Piscu Vechi.

                 Leo s-a nascut la tara, la Piscu Vechi - o comuna de pe lunca Dunarii, intr-o familie de agricultori si pastori. Cu 120 ani in urma un anume Luca venise cu oile in transhumanta dintr-un sat din Macedonia (nu-mi amintesc acum numele satului). I-au placut locurile, pamanturile erau bogate, lunca Dunarii oferea pasuni grase iar in apa Dunarii si baltile ce o insotesc  trebuia doar sa intanzi mana si sa inhati pestele. Conditii perfecte pentru un om tanar, puternic, determinat si harnic. Asadar eroul nostru, Luca s-a stabilit in Piscul Vechi.

                Pentru inceput si-a construit un bordei, acea locuinta sapata in pamant si acoperita cu stuf. Si-a cunoscut jumatatea, nu-mi aduc aminte lumele ei dar toata lumea a strigat-o Maica. O femeie mica de statura dar foarte apriga si iute, o femeie ce a tinut cu maini de fier gospodaria si finantele, careia toata lumea ii stia de frica. Dupa vreo doi ani si-au ridicat doua camere, cu mult peste confortul din acele timpuri si standardele din acea zona. Taicu Luca era toata ziua cu oile pe pasuni. Maica il astepta la stana sa mulga oile si sa faca branza. Pamant au avut putin datorita comunistilor ce venisera la putere dar libertate cat incape. Pe o raza de 35 km toate pasunile erau ale lor iar pentru asta nu era nevoie sa investeasca nimic.

                Au aparut copii. Patru la numar. Florea, Niculae, Fane si o sora careia numele si progeniturile pe care le-a dat viata le-am iertat si le-am uitat pe veci. Baietii au avut copii la randul lor. Niculae, fratele cel mare, a muncit pana i-au sarit capacele. A avut parte de viata lunga. La 82 de ani mergea pe jos 40 km dus-intors sa vada cu ochii lui cum ii treiera graul si care este cantitatea recoltata de pe unul din pamanturile lui. Urmasii lui nu doreau ca el sa fie martor la recoltare si atunci Nicolae isi lua in picioare niste ciobote uitate de timp si strabatea distantele.  La peste 90 de ani s-a dus la Domnul. A fost un barbat egoist, zgarcit si ranchiuros (peste 40 de ani, pana a murit,  nu a vorbit cu Florea, fratele lui chiar daca ii desparteau doar o casa). Banii castgati in tinerete i-a investit in pamanturi agricole. Maria alaturi de Niculae i-au dat viata lui Bebe. Cat de muncitor a fost Niculae atat de lenesi a fost Bebe si copilul lui. In stadiu in care a lasat Niculae casa asa a ramas peste 40 de ani. Nici tigla noua, nici var, nici geamuri pe alocuri nu au mai fost schimbate. Cat de mult detesta Nicolae alcoolul atat de mult il indrageau copilul si nepotul lui. Ca o paranteza: cand am venit prima data in Pisc nu i-au dat voie lui Bebe si lui Florica, copilul lui, sa ma vada. Dar ei tot au facut-o, au venit prin gradini s-au prezentat la mine si nu s-au mai dezlipit de damigeana cu vin pana nu au golit-o. A fost prima mea vizita la Pisc si primul soc. L-am asimilat usor.

                Tata Florea, al doilea baiat a lui Luca, a primit casa batraneasca. Pentru el inceputul in viata a fost mai usor. Sa casatorit cu Ghita si a primit bruma de avere ce o acumulase Luca. Impreuna au avut o fata ce au botezat-o Gica o femeie blanda si muncitoare ce a imbatranit foarte repede. S-a casatorit cu Tutu, un om pasnic ce nu ar fii putut face rau nici unei muste. Tata Florea a mostenit de la Luca placerea pastoritului. A ciobanit toata viata pe lunca Dunarii si pe campiile Bailestiului. Cand l-am cunoscut prima data, Tata Florea citea ziarul. Erau doua abonamente la ziare in Piscu Vechi. Unul la primarie si celalalt la Florea a lu' Luca. Ciobanitul isi pusese amprenta pe personalitatea lui Florea astfel incat lungile perioade in care era plecat cu oile il deconecta de la relatiile interpersonale normale. Cand se supara lua parul dadea si dupa aceia, daca supravietuiai, te intreba ce cauti acolo. Am fost prieteni foarte buni. A fost corect si cinstit cu mine iar eu i-am oferit intregul sprijin. Tata Florea s-a stins la 85 de ani in patul lui dupa o lunga suferinta si are un loc aparte in sufletul meu. Ceea ce povestesc acum sunt ramasite din povestile ascultate la un pahar de vorba cu dansul.

                Fane a lu' Luca a fost celalalt frate. A plecat de tanar din casa batraneasca. A cumparat un loc de casa (tot in apropiere) si intr-o vara s-a insurat  cu Ioana, Tzaica , cu o strigau ceilalti si si-au ridicat prima casa. Au muncit ca niste posedati. Se trezeau la rasaritul soarelui si se culcau la miezul noptii. Fructul iubirii lor s-a numit Leonica sau Leo cum o strigam noi cei de la oras. Dorinta de a-i oferii Leului tot ce nu au avut ei i-a facut sa se gandeasca la o modalitate de a face bani mai multi. Afacerile cu oile le stiau deja si nu ii multumeau pe deplin iar agricultura clasica, la camp, nu aducea venituri indestulatoare. Asa ca s-a orientat catre gradinarit. Rosii, castraveti, ardei tot ce iti trecea prin minte ca se cultiva in gradina. A fost cel mai vestit gradinar din Piscu Vechi. Rosiile lui se coceau mai devreme, ardeii erau cei mai frumosi si sanatosi. Daca la ceilalti gradinari castravetii aveau un fruct pe rod la nea Fane la un rod gaseai trei fructe. Au muncit foarte mult.

                Nici unul din cei enumerati mai sus nu au fost la scoala. Au recunoscut acest lucru ca o slabiciune a lor si si-au pus toata nadejdea si eforturile in Leonica. Macar ea sa nu munceasca precum disperatii asa cum au facut ei. Leul a fost cel mai bun elev la scoala din Piscu Vechi din toate timpurile. A avut premiul I cu coronita pana in clasa 8-a. Imi povestea cum domnisoara in clasa 8-a fiind trebuia sa poarte o coronita imensa ce era confectionata de bunica si matusile ei, coronita ce era an de an din ce in ce mai mare si facuta numai din flori de camp.

                De aici venea Leo. Cu amintiri despre lumea satului ce s-au oprit la 14 ani cand a plecat la liceu. Au fost amintirile ei cele mai frumoase. Pe celelelte le respingea. Invidia, barfa, ura sau egoismul din jurul sau isi gaseau in sufletul ei circumstante atenuante. Nici in fata evidentelor nu dorea sa-si schimbe opinia. Am inteles-o din acest punct de vedere. Toata filosofia ei de viata se invartea in jurul vesniciei nascute la sat si recunoscand fata urata a lumii satului piedestalul pe care ridicase morala proprie ar fi fost daramat.

               

Cum am cunoscut-o pe Leo.

                Pe Leo am cunoscut-o prin mijlocirea unui cunoscut ce batea de zile intregi la usa unei femei. Leo era colega de apartament cu Vira, Elvira, obiectivul ce fusese luat la tinta de un cavaler ce nu doresc sa-i rostesc numele. Jucau Rummy si in trei nu era asa de interesant asa ca doreau inca un jucator. Eram singur, nelinistit si veneam dintr-o relatie esuata. Misoginul din mine imi spunea ca trebuie sa ma razbun si ca tot ce prind trebuie marcat asa ca dupa cateva insistente m-am dus. Inainte si in timpul jocurilor  am avut o asa de mare placere sa ironizez, sa iau la misto si sa fiu cinic incat nici mie nu-mi venea sa cred. Din partea Leului primeam sageti oparite, raspunsuri prompte si la obiect parca erau manevrate de bisturiul unui chirurg. Dupa doua saptamani inca nu recunosteam ca-mi intalnisem nasul, ca o femeie ma taxeaza atat de radical si de rece, chiar daca Vira ma atentionase ca a fost colega de scoala din generala pana la liceu cu Leul si ca ea, Leo, a fost cel mai bun elev din Piscu Vechi ever. Radeau de se prapadeau cad incepeam sa ne atacam iar tachinarea si atacurile dintre mine si Leo au ramas peste toti ani. Este senzational pentru spirit cand gasesti un partener care sa-ti ridice mingile la fileu iar tu sa ii fi un coechipier loial.

                Asadar ne-am tachinat, dar in stil monstruos, pana in cea de-a treia seara de joc de Rummy cand colegii de masa au clipit din ochi si ne-au lasat abandonati, ei chipurile avand ceva de rezolvat. Cica citeau ceva in ochii nostri dar nu puteau sa traduca nimic. Ramasi singuri spectacolul, ca motivatie a reactiilor noastre disparuse. Ramasesem doar noi doi si o mare stinghereala: nu mai aveam spectatori deci nu mai aveam motivatie sa ne atacam. Nu mai aveam motivatie, nu mai gaseam subiecte de discutie. Au fost clipe ce mi-au parut ore, am vrut sa ma ridic si sa plec dar parca ceva ma tinea pe loc. Usor, usor am inceput sa discutam despre timpul probabil (glumesc dar oricum cred ca era ceva foarte banal) am sarit spre poeti si literatura si atunci glasurile ne-au revenit la octavele obisnuite.

                Saracuta Leo mi-a povestit apoi cat de vinovata se simtea la servici avand impresia ca toata lumea aflase ce a facut.... Turbatele ei de colege au simtit-o imediat.... Si-a aparat demnitatea  cand nu a recunoscut nimic pana la moarte cand a fost prima data... Leu nu stia sa minta si nu stia sa se certe si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a transmis si mie aceste bogatii.  Aveam 31 de ani...

                Aveam 31 de ani cand prietenele ei din Arad au "mirosit-o" la telefon ca este ceva schimbat cu ea. S-au urcat in doua masini si au venit sa vada miracolul de la Craiova. Cinci oameni maturi au batut 600 km sa o vada pe Leo si binenteles subiectul, generatorul de furtuni...

                Leu a fost busola vietii mele, portul meu de vreme rea. Am iubit-o, continui sa-i port respect si consider ca nivelul ridicat pe care l-a stabilit ma va ajuta in continuare.

Slabiciuni pamantene...

    Durerile sunt greu de exprimat prin viu grai.
    Pe hartie (sau on line asa cum ne-am cunoscut) durerea si bucuria implinirii ramane  la fel de chinuitore in transpunere. Trecutul, prezentul si viitorul sunt parte contiunua din fractura sufletului mau.
Trecutul, prin ce am experimentat, prezentul prin ce masti folosesc, viitorul prin ce Dumnezeu binevoieste a ma binecuvanta.

    Ma simteam un suflet inexpugnabil, catarat pe munti de iserupism, pe un bazalt de verticalicate, protejat de toate tentatiile pamantene...Nu am crezut! Nu am crezut ca cineva ma poate ravasii. Dar, s-a intamplat. Am cedat. Nimic din ceea ce rationalul ma indemna sa fac, din stropul de luciditate ce mai activa in neuronii proprii,  nu a fost capababil sa se activeze. AM CEDAT! Incerc  astazi sa fiu lucid si sa ma exprim coerent.

    Marturisirile si acceptarile sunt initial, anestezicele moralitatii. Cat de simplu este sa sa te ascunzi in spatele sarpelui moralitatii... de acolo vine anestezia lui...O simpla spovedanie in on-line crerdem ca ne salveaza dar acest lucru nu este adevarat. Eu sunt un fricos  in fata inefabilului, in fata inevitabilului.
Nu ducem spre dezastru. Ne este frica de esecul personal, ne este frica pentru ca fiecare din noi, la bucata, suntem personalitati puternice si nu cunoastem infrangerea. Adevarat.

    Oamenii sunt egoisti si rationali. Adevarat.
    Cu ceva timp in urma eu am decis ca intre noi, eu sa fiu doar rational. Asa credeam. A fost un fake...
Recunosc ca  slabiciunile omenesti m-au orbit, m-au facut sa nu vad nici pana la copita magarului. NU AVEAM VOIE SA INCLIN STEAGUL... A fost impotriva tuturor legilor.....

    A pilota constient spre implozie este sinucidere inutila. Acum un veac iti spuneam ca ma indrept spre un zid cu peste 200km/h si sunt constient de ce fac. Nu m-ai atentionat cat de periculos si dureros poate fi. Tu ai fost constienta de ce faci?

    Intelectualii isi gaseau altfel cuvintele. Nu am curajul sa privesc spre ei. Raman un semidoct cu o semicultura intr-o semisocializare.

    Descatusarea nelinistilor constiintei meteorice in esenta pura este suparatoare, si numai proiectia imaginatiei ne reliefeaza caducitatea constructiilor acesteia. Dealtfel eroarea troneaza peste tot, dar ea nu este supatatoare cand isi are radacina in inchipuire, in locul unde omul isi cauta amagirile. Natura ne impinge sa ne explicam dar explicatiile ne indeparteaza de realitate apropiindu-ne de neputinta. (P. Tutea)

Fug, fug, fug.

Acest maraton perpetuu ma tine in viata.

Singuratate.

          Singuratatea,  are la baza optiunea proprie.  Te retragi in solitudine urmand o optiune interioara, nimeni ne putand interveni in traseul dorit de tine. Acest refugiu interior este dominat de imaginatie, de inchipuire si este locul unde ne cautam amagirile, unde ne construim “realitatea proprie”. Totusi mediu in care existam ne impinge sa co-existam,  sa ne explicam noua insine si celorlalti gesturile si faptele petrecute dar explicatiile oferite sunt  deformate. Noi reflectam raspunsurile date prin “realitatea proprie” si asteptam justificarile celorlalti sosite din “ realitatea sociala”.  Nu stiu daca poti sa-ti construiesti singuratatea ca o bula de idealism. Nelinistea constiintei proprii poate fi diferita de constiinta colectiva si de aici pot sa apara conflicte datorate neintelegerilor. Ce este suparator ? Faptul ca ambele constiinte si cea proprie si cea colectiva pot sa aiba fundamente total diferita si pot sa aiba dreptate in acelasi timp.  Este minunat sa-ti construiesti bula ta de singuratate dominata de realitatea proprie dar pentru relationarea cu realitatea colectiva ai nevoie de un canal de cominicare biunivoca iar pentru intelegerea lucrurilor ai nevoie de un traductor, ai nevoie sa aliniezi trairile si emotiile aceleiasi unitati de masura.  M-am retras in singuratatea mea fara sa-mi dau seama ca diferentele dintre plasmuirea constiintei mele si  constiinta colectiva  ma imping spre conflicte interioare. Izolarea mea a fost gresit inteleasa. Cei apropiati mie  au crezut ca ei sunt cauza si m-au lasat “in boii mei” iar eu credeam ca ei sunt la originea solitudinii mele si imi inchipuiam tot felul de comploturi si tradari .Sper ca mi-am invatat lectia si acum  reusesc sa ma fac inteles si sa inteleg corect natura lucrurilor . Singuratatea? Da, poate sa fie buna atata timp cat este inteleasa corect si  nu ii deranjeaza pe ceilalti pentru ca alternativa este izolarea si exacerbarea plasmuirilor mintii tale.

          De scris voi scrie cand pot si cum pot, uneori mai mult alteori mai putin, uneori mai bine alteori jalnic dar de fiecare data cu bucurie.  Cand am sa consider ca este indeajuns am sa ma opresc.